Lemnul în edificiile de sfârşit de secol XIX Imprimare
Autor Lector univ. dr. Ioan Darida   
Miercuri, 06 August 2014 22:54

 

copertaPrintre consideraţiile cu privire la conservarea patrimoniului construit de secol XIX – vizând marile edificii-monument, în special din a doua jumătate a secolului, trebuie să menţionăm o componentă constructivă importantă – lemnul. Este perioada unui avânt fără precedent în dezvoltarea urbanistică şi edilitară a oraşelor noastre. Este perioada în care despre lemn – ca material constructiv se poate afirma că a trăit ultima sa perioadă benefică – „intervalul” dintre tradiţie şi modernitate, dintre meşteşugul unei civilizaţii a lemnului în care nobleţea lui a polarizat energii şi sentimente şi industrializare, cea a cărei consecinţă a fost serializarea şi mai târziu – deplorabil – kitsch-ul.

Calamităţile naturale din prima parte a secolului XIX – cutremurele, incendiile şi inundaţiile – au impus introducerea unor măsuri radicale în construirea clădirilor.

Normele de construire prevenitoare de incendii se vor succeda în deceniile trei, patru şi cinci, ele impunându-se cu dificultate, dezvoltarea oraşelor, înmulţirea programelor arhitecturale, nevoia cetăţenilor fiind mai mare decât posibilităţile financiare pe care le aveau. Astfel, prin actul din 4 mai 0823 se prevedea ca «„toate ....câte s-au ars să fie datori stăpânii a le face zid...cei ce vor...voi să-şi facă...boltite de zid...iar cei care nu le va da mâna...să şi le facă cu tavan bagdadin”. În 1836, pentru prima dată, se vor elabora regulile pentru confecţionarea cărămizilor pentru construcţii şi sobe. Problema va fi însă considerată nerezolvată şi în 1846, şi în 1851, când se cere ca fiecare cărămidă să poarte marca meşterului şi pecetea sfatului orăşenesc, care să-i ateste calitatea.»[1]

În 1831 – reflex al Regulamentului organic – va fi votată prima legislaţie privind supravegherea construcţiilor oraşului: „Aşezământ pentru înfrumuseţarea oraşului Bucureşti”. În acest sens vor apărea diverse comisii edilitare şi servicii de control a avizării şi construirii edificiilor. Prin toate aceste demersuri, ca şi prin preluarea modelelor europene de mai târziu se impune construirea din piatră în care zidăria trece în prim plan, lemnul fiind utilizat la acoperiri şi în diverse combinaţii cu fierul. Acoperişurile vor păstra în continuare elementele tradiţionale: astereala, cleştii, căpriorii, grinzile şi stâlpii, contrafişele, coamele, cosoroabe şi juguri vor fi construite din lemn.

În arhitectura populară tradiţională conceperea unor acoperişuri înalte, cu pante mari, a fost impusă de climatul nostru aspru, cu ploi, zăpezi, frig şi călduri excesive. Coşurile trebuia să străbată aceste acoperişuri şi treceau până peste linia coamei.

312 Extragere si replantare elemente decorative nord 27




11 Ansambluri 07Problema relaţiilor coşurilor cu şarpantele acestor acoperişuri se cerea rezolvată temeinic şi din cauza riscului ridicat de cutremure, printre soluţii era executarea unor şarpante de lemn cât mai solide care să poată prelua sarcinile acestor coşuri. Cutremurul din noaptea de 9-10 noiembrie 1940 a pus în evidenţă precaritatea acestor soluţii de ancorare. În situaţiile în care acoperişurile a căror şarpantă nu a fost bine legată prin ferme, cleşti şi contravântuiri, acestea s-au desfăcut determinând coşuri şi ziduri de calcan.[2]

Aceste elemente fuseseră utilizate şi în arhitectura vernaculară a secolului XVIII, se mai păstra ceva şi din austeritatea monumentală a culelor, din simplitatea lor geometrică, din jocul de plin-gol dar influenţele stilurilor europene vor fi din ce în ce mai precumpănitoare. Arhitecţii străini, iar mai apoi românii şcoliţi în academiile occidentale, vor aduce elemente noi cu rezolvări ce impun materiale durabile. Plafoanele simple pe grinzi de lemn se vor complica în plafoane casetate cu ornamente tot mai des stucate, pridvoarele şi balcoanele cu stâlpi de lemn vor fi diversificate, părţile constructive de rezistenţă fiind constituite din zidărie, iar lemnul acoperit cu tencuieli decorative.

Edificiile impunătoare din ultimele două decenii ale secolului XIX – răspunzând exigenţelor noilor programe arhitecturale social-administrative, presupun deschideri enorme la rezolvarea cărora cimentul încă nu-şi poate aduce contribuţia. Acest material va apărea abia la sfârşitul secolului, dar întrebuinţarea lui pe scară largă poate fi fixată abia în anul 1905. „În august 1903 s-au încercat primele poduri, unul de 5 metri deschidere pe şoseaua Piteşti - Curtea de Argeş şi altul de 6 metri lângă Piatra Neamţ. Tot în acel an s-au încep­­ut încă 27 podeţe în care s-au pus aproape 170 m3 de beton armat şi s-a dat în licitaţie podul peste Ialomiţa la Ţigăneşti cu chesoane de acelaşi material, la care s-au întrebuinţat 270 m3.[3]

Reşedinţele şi edificiile publice de prim rang trebuia să corespundă unor atribute din ce în ce mai pretenţioase. Evoluţia în construire a obligat la inovaţii în două planuri: cel al siguranţei fizice şi materiale şi cel al delimitării sferei publice de cea privată.

4  Vest 036 Primaria Arad ornamente 085 Primaria Arad ornamente 017 Primaria Arad ornamente 09 


În arta clăditului un rol important îl deţin tencuielile şi zugrăvelile, cel puţin în prezentarea estetică finală.

O zidărie greşit concepută în forme sau executată prost tehnic nu poate fi corectată printr-o tencuială bine aplicată, la fel cum nici o tencuială neglijentă nu poate fi mascată de o zugrăveală sau o stucatură cu valenţe estetice. Lemnul a fost suportul acestor componente artistice de-a lungul timpului, dar mai ales în marile edificii de sfârşit de secol XIX. Soluţiile de trecere de la planul pătrat la cilindru, prin suite de pandantive, soluţii uimitoare mai cu seamă în arta brâncovenească – la turlele bisericilor sau a cuhniilor au fost puse în operă prin zidire cu cărămidă.

În secolul XIX arhitecţii şi constructorii vor căuta rezolvări care să uşureze sarcina prin utilizarea lemnului, iar la deschiderile foarte mari, structura de bază va fi alcătuită din ferme de fier. Pe acest schelet se compune suportul prin alternarea grinzilor şi grinzişoarelor de lemn până la bine-cunoscutul şi indispensabilul rabiţ din trestie pentru a crea patul tencuielilor. Reţeaua de trestie este ancorată pe o grilă din şipci subţiri bătute pe bolţişoarele de lemn. Această stratificare are rolul de a prelua şi atenua eventualele modificări ale structurii grinzilor sub influenţa factorilor de microclimat. Întregul ansamblu - lemn, tencuială, ornamente stucate şi pictate, se constituie într-un „sandwich” complex în care fiecare componentă are coeficienţi diferiţi de absorbţie, de desorbţie, dilataţie termică şi de efort fizic la solicitările mecanice de tracţiune şi compresie. Toţi aceşti parametri impuneau o temeinică cunoaştere a materialelor, o corectă utilizare a lor în sensul selecţiei, a amestecurilor, a timpilor de reacţie.

Este cazul scafelor – în marile săli reprezentative, acea trecere de la verticala zidului la planul orizontal al plafoanelor, prin suprafeţe curbe cu arc mai mult sau mai puţin acuzat, al suportului ornamentelor stucate de pe tavane, a turlelor şi cupolelor cu deschideri mari. Astfel de scafe ample se pot întâlni în Sala de Consiliu a Băncii Naţionale Române în Bucureşti, în Sala Festivităţilor de la Primăria Arad, fiind doar două exemple în care între 2007-2012 am desfăşurat intervenţii complete de restaurare-reabilitare. Aceste lucrări ne-au oferit prilejul unui studiu mai aprofundat al structurilor unor plafoane şi planşee complex alcătuite, bogat ornate, adevărate mărturii de înalt meşteşug şi ingeniozitate.

8 Primaria Arad ornamente 109 Primaria Arad ornamente 1110 Primaria Arad ornamente 12




12131415

În acest sens trebuie menţionată soluţia găsită în planşeul ce separă holul principal de la parter de etaj în Sala de Consiliu a BNR – spaţiul cel mai bogat decorat dintre încăperile palatului, sală înaltă de 10,85 metri şi lungimea – orientată perpendicular pe axa principală a clădirii – de 12,75 metri, iar lăţimea de 9,85 metri. Structura este alcătuită dintr-o reţea de grinzi de fier cu profil I aşezate la distanţa de 1 metru transversal pe lungimea sălii. Între aceste forme, ancorate în profilul I, sunt aşezate într-o structură complexă, pe orizontală şi verticală, grinzişoare şi bolțişoare de lemn. În golurile din această reţea de lemn a fost inclus un pat uşor de piatră de var. Se poate presupune că se miza pe o suită de reacţii în timp, care urmau să se deruleze natural: absorbţia umidităţii din condens sau alte surse, urmată de carbonatare, rezultând un material cu rezistenţă înaltă dar cu o permeabilitate optimă şi cu indici de dilataţie minimă. Spre parter planşeul a fost tencuit prin intermediul rabiţului, apoi decorat cu stucaturi într-o compoziţie de casete, iar spre Sala de Consiliu, prin intermediul altor straturi de lemn, pardoseala primea un foarte valoros parchetaj prin esenţele alese utilizate şi prin compoziţia decorativă ce reia trama decorului de pe tavanul sălii.

Sala Festivităţilor de la Primăria din Arad înaltă de 12,50 metri ( L = 13 metri, l = 11,75 metri) are o scafă puternic arcuită (arcul având 2,75 metri) – care susţine un tavan cu o compoziţie ordonată după două axe de simetrie, ordinea se estompează însă în vârtejul de chenare şi borduri realizate în stucaturi liniare şi frize complicate ce includ spaţii pictate – medalioane şi steme, spaţii aglomerate de stucaturi în baso- şi altoreliefuri sau chiar rondbossuri (steme de cca. 5,5 m2), elemente zoomorfe şi fitomorfe.

Toate aceste decoruri stucate sunt prinse pe suport de lemn de diverse lungimi şi secţiuni, ancorate la rându-le în ferme de metal. Tencuiala este realizată pe rabiţ de trestie iar elementele stucate grele sunt ancorate cu şuruburi de diverse lungimi şi bride metalice.

 

Deosebita importanţă pe care o au suporturile de lemn pentru trăinicia decorului pe care îl poartă, se reflectă cu obligativitate şi în intervenţiile de restaurare întreprinse în aceste ansambluri. Întreţinerea neglijentă a acoperişurilor a făcut ca, în timp, umiditatea de infiltraţie să degradeze grav structurile de lemn, fiind nevoie de intervenţii radicale de înlocuire a unor elemente atacate biologic masiv de diverse tipuri de fungi. Este cazul unor asemenea operaţiuni şi la tavanul Sălii Festive din Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1873), unde au fost înlocuite câteva grinzi cu secţiuni apreciabile (18 x 15 cm.). Operaţiunea presupune extragerea unor elemente stucate şi după înlocuire replantarea lor, ca şi refacerea unor tencuieli.

În decoraţia interioarelor, lambriul şi mobilierul aveau un rol definitoriu. Lemnul şi marmura erau materialele cele mai utilizate, lor le revenea rolul înnobilării, dar şi cel al precizării stilului în care era conceput ansamblul.

Arhitecţii s-au folosit de întregul randament estetic al lemnului, ca şi de elasticitatea acestui material, în soluţii îndrăzneţe. Această tendinţă va fi şi mai vizibilă în arhitectura neoromânească, atunci când Ion Mincu şi urmaşii lor vor revalorifica elementele tradiţionale din arhitectura vernaculară.

Întoarcerea la pridvoarele aeriene, la crestătura lemnăriei, la tavanele din lemn ce vor înlocui „boiseriile” false din stucatură pictată, vor prilejui punerea în evidenţă a unui meşteşug secular specific spiritului românesc.

161718



[1].  Cezara Mucenic, Bucureşti, un veac de arhitectură civilă. Secolul XIX, Ed. Silex, Bucureşti, 1997, p. 13.

[2].  I. D. Enescu, „Arhitectură şi cutremur” în Arhitectura, iulie-decembrie 1940, p. 7.

[3].  Ion Ionescu, „Betonul armat la noi în ţară”, Natura, an IX, 1914, p. 84, articol republicat în vol. Povestiri tehnice, ediţia I 1994, ediţia a II-a 2007, Ed. Cadmos, Bucureşti, pp. 209-215.

 
Google bookmarkDel.icio.usTwitterFacebook