Trebuie să spunem că sunteți prima din această serie de intervievați pentru că apreciem în mod deosebit contribuția dumneavoastră.

Pentru cei care nu vă cunosc foarte bine, permiteți-mi înainte de a porni șirul discuțiilor referitoare la viața dumneavoastră pusă în slujba patrimoniului să fac o mică introducere. Știu că sunteți istoric de artă – eu așa v-am cunoscut, v-am avut și profesor la Universitatea Națională de Arte, ați fost redactor la Revista Monumentelor Istorice, ați lucrat în cadrul Direcției Patrimoniului Național ca istoric de artă și specialist, la Institutul de Istoria și Teoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române, sunteți cercetător științific gradul I și ați fost șeful sectorului de artă medievală al acestei instituții. În cadrul Ministerului Culturii și Cultelor ați fost pentru un timp Director în Direcția Monumentelor Istorice și Consilier personal al Ministrului. La Institutul Național al Monumentelor Istorice ați fost Director General și cercetător științific gradul I, iar acum sunteți profesor asociat la Universitatea de Artă „George Enescu” din Iași în Școala Doctorală.

Cum au fost toți acești ani de experiență profesională și cum de reușiți să faceți atât de multe lucruri? Vă admirăm pentru că sunteți în continuare foarte activă și ne gândim că sunteți o reală sursă de motivare pentru tinerii care își doresc să rămână în domeniu.

- Istoria artei am făcut-o și continui să o fac din pasiune. Nu îmi imaginez că aș fi făcut altceva, nu pentru că nu aș fi făcut mai bine altceva, ci pentru că efectiv nu cred că ar fi existat această plăcere cu care fac practic toate cercetările din domeniul pe care l-am urmat.

De fapt, m-a preocupat foarte mult cercetarea. Și cercetarea mea s-a concentrat de regulă în domeniul Evului Mediu, în Evul Mediu românesc dar văzut în context european; deci nu ca o bulă locală, să spunem așa, sau națională, ci faptul că civilizația medievală din Țările Române nu a fost niciodată izolată – totdeauna a avut legături atât cu lumea balcanică și est-europeană cât și cu lumea occidentală. Evident lucrurile sunt diferite din moment în moment, nu toate momentele sunt egale dar, exact în asta constă frumusețea.

Ceea ce am încercat să fac: totdeauna am avut o bună relație cu oamenii tineri, chiar și elevi, dar mai cu seamă studenți sau restauratori tineri.

Undeva, în materie de restaurare, să spunem așa, cumva am crescut alături de ei pentru că restaurarea nu a fost domeniul meu de cercetare într-o primă instanță. Cercetam arhitectura medievală, am avut un Doctorat pe arhitectura din Țara Românească.

Apoi, mai târziu, mai cu seamă după Proiectul Probota în care m-am implicat cu foarte multă plăcere, am început să mă preocup mai mult de pictura murală din Moldova. Acesta a fost într-un fel și debutul meu de colaborare cu restauratorii, atât cu restauratorii deja formați cât și cu restauratorii foarte tineri sau studenții care se pregăteau pe șantierul de la Probota să devină restauratori. A fost o experiență foarte, foarte bună! Aș repeta-o oricând dacă aș putea să o repet și pe care, de altfel, o recomand tuturor. Adică nu cred că poți să fii cercetător și mai cu seamă cercetător de pictură murală dacă nu ești foarte atent la problemele restaurării. Colaborarea cu un restaurator, sau cu un grup de restauratori, este absolut benefică pentru un istoric de artă. Nimic nu o poate înlocui de fapt, cum să spun? – urcatul pe schelă, văzutul unei picturi murale de aproape, și urmărind cum evoluează de fapt procesul de restaurare – pentru că restauratorul are în mod evident bucuria că de sub mâna lui o suprafață înnegrită și murdară devine luminoasă și colorată și iese ceva extraordinar. Acest lucru poate să însemne de fapt și o schimbare a unui punct de vedere al istoricului de artă, să spunem, privitor la o pictură care a fost în timp bine încadrată într-o anume perioadă, i s-a dat o anume atribuire ș.a.m.d.

Mie mi se pare că această legătură cu restauratorul este una nu numai benefică, dar și necesară. În mod evident, cred că și restauratorul poate afla de la mine: stând lângă el, în spatele lui, niciodată punând mâna. N-am pus niciodată mâna pe un instrument de restaurare sau să pun o compresă! Nu. Am lăsat ca restauratorul să-și deruleze proiectul lui, programul lui de restaurare și eu să fiu, să spunem așa, de fapt, după el, primul beneficiar al descoperirilor lui sau al acțiunilor lui, ceea ce este, repet, de neînlocuit.

- Ca restaurator pot să confirm că așteptam ca pe o gură de oxigen venirea dumneavoastră și a altor istorici de artă pe schelă. Este adevărat că un restaurator stând mult cu peretele în față, este curios și citește despre ce i se dezvăluie, se documentează în legătură cu cele descoperite, dar niciodată nu poate să atingă nivelul unui istoric de artă care poate să facă acele conexiuni și să afle acele subtilități pe care artistul le-a introdus în operă. Și este din punctul meu de vedere o invitație către istoricii de artă de a merge, așa cum ați spus și dumneavoastră, pe șantierele de restaurare pentru a vedea cum se lucrează pentru că, în afară de bucuria și faptul că afli de la început informațiile noi pe care suprafețele le oferă, este și acel aspect ce ține de tehnica de lucru. Am văzut diferența dintre istoricii de artă care merg pe șantiere, și au un alt raport de înțelegere, și cei care nu au avut această experiență și care se bazează doar pe imagini și surse bibliografice.

 - Da. Ceea ce spui este de fapt important și experiențele pe care fiecare dintre noi le-am avut în acest domeniu sunt achiziții foarte valoroase pentru că umplu din ce în ce mai mult goluri pe care uneori nici nu le simțim. Adică, cum să spun, până nu demult, chiar până la proiectul Probota, istoricii de artă stăteau jos la parter și priveau doar cu binoclul picturile din turlă. Mai curățau câte un panou pictat și după aceea trăgeau concluzii pentru toată biserica, ceea ce s-a dovedit a fi în mod evident, prin restaurarea din ultimii ani un procedeu util să zicem în anii `50, `60, `70, dar care astăzi se dovedește cel mult un început care să atragă atenția asupra unor suprafețe care pot să fie curățate, pot să fie integrate, pot să fie readuse într-o stare, nu neapărat cea de la început pentru că nu întotdeauna se poate, dar măcar o stare similară, și care de fapt poate da măsura realizărilor dintr-o anume etapă istorică, ceea ce, în mod evident este atât de important pentru un restaurator și mai cu seamă pentru un istoric de artă care încearcă să scrie.

Trebuie să vă spun că este foarte stimulator  pentru un istoric de artă, de exemplu, la rândul lui să citească. Deci, intrând să zicem într-o biserică gata restaurată sau, mă rog, urmărită pe parcurs, simți obligația de a citi, deci de a afla mai mult. Nu neapărat despre respectiva biserică. Dar cunoștințele implicite, de exemplu de iconografie sau chiar de tehnică la care te cheamă procesul de restaurare, devin din ce în ce mai interesante în măsura în care cauți bibliografie, înțelegi mai mult, cauți sensuri. O pictură dintr-o biserică ortodoxă, să spunem, este o pictură care are în mod clar un anume mesaj. Lucrurile legate de acest mesaj devin foarte importante și pentru istoricul de artă și pentru restaurator, pentru public – în general – credincios, sau mult mai interesat, și astfel ajung să se îmbogățească o mulțime de oameni. Și dacă reușești și să comunici ceea ce ai găsit, ceea ce ai descoperit, este foarte bine.

- Da. Este adevărat!

Referitor la scris/citit, aș mai vrea să menționez că dumneavoastră faceți parte din ACS încă de la început, și ne-ați dat cumva și direcțiile în ce privește publicațiile și Caietele restaurării. Ați încurajat mereu această parte de a transmite, de a comunica, de a scrie ceea ce descoperi pentru că la fel ca și restauratorii și istoricii de artă, și toată lumea care se ocupă de cercetare și de patrimoniu, dacă nu împărtășim experiența, părerea noastră este că rămânem într-un cerc atât de mic... Este adevărat, noi, specialiștii, ne bucurăm; patrimoniul beneficiază în urma restaurării, dar dacă nu comunicăm ceea ce am realizat, alții nu pot să învețe. În același timp dacă nu scriem, nu lăsăm înscrisă o documentație despre ceea ce am făcut, următorii restauratori care vor interveni vor fi privați de niște informații care i-ar ajuta mult în activitatea lor. Și pe cercetătorii din toate domeniile care sunt interesați de patrimoniu acele informații ce țin de tehnică sunt esențiale.

- Sunt esențiale pentru a înțelege de fapt o pictură în frescă, cât și o pictură în tempera.

Tehnica generează și aspectul estetic. Diferențele dintre ele, conservarea fiecăreia întâmpină aspecte diferite, una este să ai o pictură în frescă și alta o pictură în tempera mai puțin rezistentă pentru că tehnica este una care nu favorizează rezistența mare în timp, la fel cum sunt și repictările al secco peste picturile al fresco. Și atunci, un lucru mai trebuie spus: pe multe dintre șantiere, realizarea unei documentații științifice a devenit obligatorie. Și lucrul acesta chiar dacă, eu știu, pentru un tânăr restaurator poate să fie un efort și un consum de timp, se va dovedi un ajutor în procesul de restaurare și în ceea ce am putea numi o arhivă a restaurării picturilor murale, de exemplu, din România pentru colegii contemporani și mai cu seamă pentru viitor. Poate fi un extraordinar ajutor pentru că, de pildă, s-a restaurat mult în România, e drept ponderea mai mare e în arhitectură, dar nu întotdeauna documentațiile care însoțesc aceste restaurări sunt suficient de clare, suficient de cuprinzătoare sau bogate. Uneori rămâi cu un număr de fotografii și cu asta este tot. Asta se consideră a fi documentația. Știu foarte bine ce se poate face de fapt ca documentație și cât de important este ceea ce rămâne din aceasta.

De exemplu, am amintit la început Probota, unde a fost un șantier școală de restaurare, dar a fost un șantier școală chiar și pentru aceste documentații. Profesorii străini care au venit la început au stabilit un fel de program pentru întocmirea documentațiilor. Astfel, fiecare dintre studenții sau tinerii restauratori care au lucrat la Probota au fost obligați să facă această documentație desenată în afară de cea scrisă pentru scena la care lucra. Lucrul este foarte important pentru că nu știu câți mai fac asta acum pe șantierele lor.

- Acum a mai evoluat și tehnica și putem foarte ușor să realizăm această documentație desenată pe calculator. Este foarte util acest releveu, oricum ar fi el realizat, deoarece dincolo de elementele desenului, punctează starea de conservare și intervențiile realizate pe suprafața relevată.

- Este adevărat dar vreau să vă spun că primele desene documentare de tipul acesta au fost făcute cu mâna – manual. În genere, se pleca de la o fotografie ca să nu fii nevoit să desenezi totul cu mâna, deci se pleca de la fotografie, apoi cu straturi succesive de calc pe care erau trecute diverse aspecte legate de starea de conservare, intervenții, prezentare estetică ș.a.m.d.

Deci, nu numai că asta este o documentație care rămâne, este și o experiență, cred eu, extraordinară pentru restaurator pentru că îl obligă nu numai să gândească atunci când se află în fața peretelui sau a unei icoane, dar îl obligă de fapt să și noteze ceea ce a gândit. Procesul mental pe care îl parcurge restauratorul rămâne în această documentație și ea este prețioasă tocmai pentru că restauratorul – om, și nu o mașină, a fost cel care a generat-o.

În acest sens trebuie menționat faptul că nu se aplică neapărat în restaurare soluții standard pentru că fiecare pictură este unică. Fiecare pictură este de fapt un obiect care are un autor, care are un trecut și care este acum în fața unui restaurator care trebuie de fapt să o conserve și să păstreze tot ceea ce pictura respectivă mai are, sau eventual a avut, de spus la momentul realizării ei. Ori un restaurator, așa cum am mai spus, nu aplică soluții standard. Un proiect de restaurare trebuie bine întocmit. Și pot aprecia că am ajuns să avem în România proiecte de restaurare foarte complexe care nu se mai limitează la doar câteva pagini cu o descriere iconografică sau ceva soluții generale, ci au la bază investigații științifice complexe care cuprind problematica monumentului aflat în cercetare. Chiar dacă un istoric de artă nu participă la această fază de investigații, el poate înțelege cât de important este să realizezi acest demers.

- Un proiect este de fapt o cercetare pluri- și interdisciplinară, care implică neapărat și contribuția unui istoric de artă pentru că el poate oferi date referitoare la datare, stilistică, iconografie. Apoi restauratorul identifică problemele de conservare și solicită laboratoarelor de specialitate analize specifice, iar în urma rezultatelor obținute sunt emise propunerile de restaurare care se aplică pentru opera de artă propusă spre a fi restaurată. Altfel, o intervenție realizată în absența unei cercetări riguroase are de suferit.

- Bineînțeles! Din investigațiile științifice poți să afli ce trebuie să cauți și ce poți să aplici. Există incompatibilități între o anumită soluție folosită în restaurare cu materialele folosite inițial pentru a crea opera de artă. De pildă există soluții folosite în curățarea picturii care nu sunt recomandate pentru anumite culori care fac parte din stratul de pictură tratat și atunci în mod clar contribuția chimistului este primordială. La fel cum și cea a fizicianului. Nemaivorbind despre biolog pentru că multe picturi, în condiții de umiditate și slabă ventilare, sunt degradate de mucegaiuri și tot felul de microorganisme pe care doar un specialist în materie le poate detecta și poate oferi și soluții pentru tratarea lor.

- Ne povesteați mai devreme despre relația cu oamenii tineri pe care ați avut-o constant și pe care îi încurajați. Dar cine, atunci când dumneavoastră erați tânără, v-a influențat? Există o persoană care v-a marcat și v-a canalizat direcția spre zona de cercetare?

- Aș spune că există oarecum mai multe etape din existența mea care cumva mi-au orientat drumul. Prima etapă este cea a unor cărți pe care le-am moștenit de la bunicul meu care era arhitect și prin urmare erau cărți de istoria arhitecturii. Se întâmpla în adolescență, deci când aveam 14-15 ani. Cărțile erau de mult acolo, dar nu mă interesaseră înainte. În plus am cunoscut pe cineva care a început să îmi vorbească despre arhitectura gotică. Asta a fost, să zicem așa, un moment cu două aspecte: o carte pe de o parte și niște discuții cu cineva care era interesat de arhitectura gotică.

Am intrat la Facultatea de Istoria Artei fără să îmi fie foarte clar ce vreau de la Istoria Artei, dar în anul II și în anul III am făcut activitate practică de vară, în țară cu vizită la monumente din patrimoniul național. În anul II am fost în Moldova și în anul III în Transilvania. Treptat m-am gândit că eu asta vreau să fac: să cercetez monumente și să cercetez arhitectura. În anul al III-lea am făcut un curs cu profesorul Vasile Drăguț, care era un medievist realmente pasionat și care într-un fel m-a ajutat să îmi definitivez această alegere, să fac o lucrare de licență având coordonarea domniei sale. Lucrarea de licență a tratat arhitectura românească în vremea lui Matei Basarab.

Am continuat să mă ocup de cercetarea lucrărilor de arhitectură. Fiind redactor la Revista Monumentelor de Arhitectură am început să cunosc restauratorii de la Direcția Monumentelor Istorice și treptat, treptat, am intrat foarte adânc în acest domeniu de cercetare. Inițial nu am făcut cercetare, decât așa, cum să spun... de plăcere. Dar și la Direcția Monumentelor și ulterior la Institutul de Istoria Artei unde am lucrat timp de 30 de ani nu am făcut decât cercetare. Inițial axată pe arhitectură, am făcut o teză de doctorat având ca temă arhitectura civilă din Țara Românească în secolele XIV-XVIII, care a fost de altfel complexă și a primit Premiul Academiei. Totuși, am rămas, așa cum am spus și mai înainte, până la proiectul Probota, cantonată în domeniul cercetării de arhitectură.

Între timp însă, fiind la Direcția Monumentelor Istorice, momentul în care s-a constituit, să spunem, prima școală de restaurare de pictură murală din România, la ideea profesorului Drăguț de a implica alături de tineri studenți dornici de a fi restauratori și istorici de artă, am început să leg niște prietenii inițial cu restauratorii de pictură murală. Pe restauratorii de arhitectură îi cunoșteam bine. Adevărul este că, de fapt, restauratori de pictură nici nu prea existau! Ideea aceasta de a crea o școală românească de restaurare de pictură murală s-a născut la începutul anilor `70. De atunci am tot continuat să fac din ce în ce mai multe cercetări pe pictura murală. Asta fac și astăzi. Și, să zic așa, ultima mea cercetare este de la Biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” de la Rădăuți, iar acum mă pregătesc ca săptămâna viitoare să merg pe un șantier de restaurare din Țara Românească la solicitarea unor foarte buni restauratori. De-a lungul timpului m-am mai ocupat de cercetarea monumentelor din această zonă.

- Am în față CV-ul dumneavoastră ce conține multe pagini scrise cu literă foarte mică, sunt cărți și articole scrise de dumneavoastră. Care este acea carte de care vă leagă o experiență pe care doriți să ne-o împărtășiți, sau care v-a rămas la loc de cinste?

- Aș spune că am rămas foarte legată de teza mea de doctorat care a fost și o lucrare foarte voluminoasă, dar pentru care am făcut și o cercetare serioasă pe bibliografie, pentru cât am găsit, și mai cu seamă pe teme. De fapt cercetarea pe teme am învățat-o atunci când mi-am pregătit licența și de atunci nu am renunțat nicio clipă la acest tip cercetare.

Deci, pe de o parte ar fi teza de doctorat și pe de altă parte cred că ar fi ceea ce am scris despre Probota, ca rezultat la o colaborare internațională și interdisciplinară și o relaționare cu profesori și studenți din țară și străinătate. În același timp n-aș putea să spun că nu îmi face mare plăcere cartea care a apărut după restaurarea bisericii Mănăstirii Dragomirna pentru că această cercetare mi-a deschis un fel de... altă fereastră pe care încerc să o deschid cumva și mai mult, dacă se poate, astăzi. Deși cu cercetarea de la „Sfântul Nicolae Domnesc” din Rădăuți cumva am coborât în timp și biserica pune alte probleme din punctul de vedere al decorației murale, dar e o provocare. Încă sunt dispusă să răspund provocărilor de tipul acesta.

- Este foarte liniștitor pentru cei care iubesc patrimoniul să audă acest lucru și vă mulțumim!

Aș vrea să amintim că în perioada comunismului ați fost redactor la Revista Monumentelor Istorice și după comunism ați fost director al Institutului Național al Patrimoniului, dar ați fost în tot acest timp pilonul de sprijin al acestei publicații. E firesc să ne întrebăm, ca asociație ce are și activitate editorială, cum ați simțit dumneavoastră aceste treceri. Cum se putea publica înainte de anii `90 și cum a fost imediat după, nu numai referindu-ne la această revistă, ci în general. Care erau avantajele unui cercetător în anumite perioade de a publica? Era mai bine înainte? E mai bine acum ?

- Cred că răspunsul meu este: de la mai bine la mai puțin bine – atât timp cât am fost redactor la RMI și care inițial a funcționat împreună cu Revista Muzeelor.

Revista Monumentelor Istorice (RMI) care a reapărut după o întrerupere din anii `45 și care de fapt este o continuare a Buletinelor Monumentelor Istorice, a plecat la începutul anilor `70 cu o anume libertate. În momentul de debut nu au fost opreliști în a publica biserici ori pictură religioasă. Monumentele noastre istorice sunt preponderent religioase aparținând tuturor confesiunilor și acest lucru se poate constata ușor consultând Lista Monumentelor Istorice (LMI).

Revista Monumentelor Istorice, care și-a mai schimbat denumirea între timp, a rămas totuși aceeași și cam cu aceeași direcție de cercetare. Foarte puține lucruri s-au schimbat la un moment dat. Erau de fapt puține încercări de presiune care țineau să nu mai spui biserică, ci monument, dar conținutul articolelor vorbea despre arhitectură, dar și despre icoane și picturi murale. Erau concesii legate strict de unele denumiri.

În perioada comunismului a apărut foarte multă literatură. Exista Editura Meridiane care era oarecum specializată pe literatură de artă și literatură de artă tradusă. Editura Meridiane a făcut românilor, spun asta pentru că nu aveam acces la cărțile în original, niște servicii imense de traducere din literatura bună. Era o editură acceptată și finanțată de stat, iar prin politica ei s-au putut publica foarte multe cărți despre arta și monumentele din România. Mulți cercetători și-au publicat cărțile privitoare fie la arhitectură, fie la pictura murală, o carte despre o icoană a d-nei Corina Nicolescu, cărțile despre istoria artei ale profesorului Drăguț, cărțile despre istoria arhitecturii ale profesorului Grigore Ionescu și ale altor autori.

S-au făcut expoziții cu artă murală religioasă organizate de MNAR în Franța, Anglia, Germania. A existat așadar și această deschidere către cunoașterea patrimoniului românesc și în exterior. Evident, la un moment dat, aceste acțiuni au devenit mai rare, dar în materie de cărți și în materie de publicare în RMI lucrurile au continuat până în 1989. Aș spune că nu a fost un „hiatus” în comunicarea cercetărilor și cercetător la Institutul de Istoria Artei ”G. Oprescu” al Academiei Române fiind, care are și avea propriile lui reviste, acolo nu a existat niciun impediment în care cercetătorii, indiferent de opțiunea lor pentru o perioadă sau alta, să publice articole. Trebuie spus că multe lucruri publicate atunci sunt încă puncte de plecare pentru cercetările actuale. Sau, eu știu... anul trecut a apărut o Istorie a Artei din România în două volume mari care se bazează în bună măsură pe aceste cercetări, care existau din perioada interbelică dar nu tot ce a fost scris în perioada interbelică este încă valabil.

- După `90, publicarea, așa cum știi probabil mai bine decât mine, devine într-un fel o problemă: nu mai există o singură editură care ar publica lucrări care să valorifice patrimoniul – mai existau și înainte dar destul de puține, mai publicau muzeele câte ceva. Acum problemele sunt altele, nu că nu ar exista interesul. Știi bine că totuși interesul pentru asemenea probleme care să fie publicate există, chiar și cercetători care să scrie dar, din ce în ce mai puțini.

- Din ce în ce mai puțini cercetători, din ce în ce mai puține fonduri pentru patrimoniul cultural și artă.

- Dar problema cea mai importantă este totuși a fondurilor. Proiectele care pot aduce fonduri sunt limitate numeric pentru că nu știu dacă o mare instituție ca Banca Națională să spunem, ar fi dispusă să finanțeze nu o carte, o carte poate că da, dar o serie de cărți – ceea ce ar putea să fie foarte important dar, mă rog, nu sunt interesați de acest capitol deși fondurile BNR nu sunt chiar așa de mici.

- Fondurile în general, ale oamenilor, sunt unele mai mari, altele mai mici și interesul este diferit.

Noi la ACS, după cum ne știți, ne străduim să ținem un nivel înalt al publicațiilor și al Caietelor restaurării. De multe ori pentru revistă există recomandări în a o deschide mai mult către un public mai larg. Încercăm asta în măsura în care publicația nu-și pierde din calitate și scop.

Eu aș spune că azi se tipărește destul, în raport cu interesul, dar multe dintre aparițiile editoriale se rezumă la a fi album cu poze, puține informații... mi s-a întâmplat să găsesc și informații greșite uneori. Părerea mea este că deși se tipărește mult, se tipărește puțin din cartea bine susținută ca și conținut și care să ajute în mod real specialiștii și publicul larg.

- Adică este cumva preferată o literatură de popularizare să spunem, care și ea este utilă dar oricum nu suplinește literatura științifică.

- Și trebuie să meargă în paralel cele două pentru că publicul larg mai greu poate să citească un text de specialitate, după cum și un specialist nu își găsește motivația să citească un text care este doar de popularizare, pentru că nu-i oferă nimic în plus.

Și dacă vorbim despre tineri și despre aceste perioade – grele/ușoare, dumneavoastră ați avut o perioadă în care ați simțit că vă luptați cu morile de vânt?

- Nu am avut efectiv o asemenea perioadă pentru că de fapt nu am cedat în fața unei situații la un moment dat, să-i spunem tragice. La sfârșitul anului 1977 a fost desființată Direcția Monumentelor Istorice și toți cei care lucram în Direcție am fost împrăștiați în tot felul de instituții de cultură care aveau sau nu legătură directă sau măcar indirectă cu ceea ce făcusem fiecare dintre noi în DMI.

Eu, din întâmplare, am ajuns într-un domeniu care îmi era absolut nefamiliar, doar atâta că făcusem o școală foarte bună. Adică eu am făcut la Institutul „Nicolae Grigorescu” în secția de Istoria și Teoria Artei o școală foarte bună, cu profesori excelenți pe care școala nu i-a mai avut după aceea (îmi pare rău pentru viitoarele generații de studenți), și care ne-au dat atunci de fapt și o viziune mai largă și asupra artei contemporane.

După desființarea DMI eu am ajuns la Oficiul de expoziții al Consiliului Culturii și Educației Socialiste, moment în care am fost obligată să fac expoziții de artă contemporană românească și uneori și străină. Efectiv nu mi-a fost foarte ușor, colegii de acolo aveau mare experiență, eu nu aveam experiența să fac o expoziție, să concep o expoziție, nu să panotez o expoziție. Până la urmă am reușit să fac și asta dar în paralel eu mi-am continuat cercetările mele personale pe monumente istorice.

Momentul acesta, care a întrerupt de fapt o preocupare legată de o carieră, m-a marcat bineînțeles, pentru că nu mai puteam face numai cercetare. Dar asta mă rog, s-a rezolvat în momentul în care am fost angajată la Institutul de Istoria Artei unde am făcut numai cercetare pe ceea ce voiam eu. Când am fost angajată era director domnul Teodor Enescu, care m-a întrebat: „Și ce vreți să faceți?” Și eu am zis cercetare de arhitectură fiindcă voiam să continui ce făcusem la licență. El mi-a zis „Bine. Ce anume vreți să faceți?” iar răspunsul meu a fost că vreau să continui cu secolul XVII. Atunci m-a întrebat dacă vreau să fac un repertoriu al monumentelor de secol XVII și evident, am fost de acord. Așa am început să-mi continui cercetarea și, mă rog, să zicem așa, cercetător sunt până azi.

Vreau să spun că, de pildă, activitatea mea profesorală de data aceasta a beneficiat și beneficiază în continuare foarte mult de acea de cercetare.

- În prezent sunt tot mai puțini tineri care urmează acest drum al cercetării și al cercetării în domeniul istoriei artei cum de altfel se întâmplă și în cazul restauratorilor. Ce sfat le-ați da celor care totuși mai încearcă? Ce v-a ajutat să mergeți mai departe de fiecare dată chiar dacă cu siguranță nu a fost ușor mereu?

- Vreau să spun că atunci când am început, după ce am terminat facultatea, după ce am lucrat la Revistă și pe urmă la Direcția Monumentelor, în jurul meu erau totuși mulți istorici de artă care efectiv se ocupau de Evul Mediu pentru că asta mă interesa. Sigur, erau mult mai mulți cei care se ocupau de arta contemporană.

Din numărul de colegi de grupă pe care i-am avut, practic, de arta medievală ne-am ocupat numai două absolvente – eu și încă o colegă. Ne-am dat licența și după am continuat. Pe urmă câțiva colegi au ajuns la Muzeul Național de Artă și au fost obligați să lucreze și în secția de Artă medievală. Cu excepția unui singur an în care au fost mulți istorici de artă, adică colegi mai tineri care și-au făcut licența în istoria artei medievale, numărul celor care doreau să se ocupe de arta medievală nu a fost niciodată foarte mare.

Din nefericire, numărul a scăzut treptat așa încât astăzi istoricii de artă medieviști sunt foarte puțini. Mai exista, la un moment dat, de exemplu, posibilitatea să se formeze medieviști la Universitatea din Cluj care nu era o universitate de artă efectiv, ci istoria artei se făcea la Universitatea Babeș Bolyai. Acolo, într-o școală creată de profesorul academician Virgil Vătășianu, s-au format niște istorici de artă. Există de la Cluj destul de multe doctorate de istoria artei dar nu neapărat în istoria artei medievale, mai cu seamă după moartea profesorului Vătășianu. Dar nici ei nu sunt foarte mulți și acum nu mai face nimeni istoria artei acolo. Face ceva domnul Țoca dar tot spre artă modernă se orientează. Deci, arta modernă și contemporană, mai ales cea contemporană, a fost mult mai atractivă. Istoricii de artă dorind să scrie, dorind să facă critică, dorind să fie curatori de expoziții ș.a.m.d., ceea ce era mai tentant și sigur nu te obligă să faci teren, pentru că nu toate monumentele se află în București și apoi nu e așa de plăcut să stai cu ceasurile într-o bibliotecă să cauți bibliografie sau în arhivă ceea ce implică o muncă mai grea, recunosc. Mai există și problema: „ce fac după?” și care se pune din ce în ce mai acut.

- Și ce ar putea să îi motiveze pe tineri? Adică vedeți vreo variantă care ar putea să-i ajute?

- Ceea ce aș spune este mai puțin practic. Adică n-aș spune că i-ar putea ajuta foarte tare pentru că știu foarte bine ce înseamnă de fapt locurile de muncă și ce ai putea să fii după ce faci istoria artei. De exemplu multă lume ar refuza să meargă într-un muzeu. Într-un muzeu ar fi fost niște lucruri de făcut pe istoria artei, chiar și într-un muzeu de istorie. Muzeele de artă au destule colecții, eu nu vorbesc aici numai de arta medievală. Există enorm de multă artă modernă în muzeele din România. Aș spune că secolul XIX de exemplu, este un secol nestudiat în România în materie de artă plastică. Și atunci mi s-ar părea interesant pentru că există o mulțime de probleme care ar putea să îl intereseze pe un istoric de artă, dar se pare că nu există acest interes. Și atunci, cum muzeele au mari colecții de artă de secol XIX (și muzee mai mari și muzee mai mici) dar bineînțeles nimeni nu vrea să își schimbe reședința, cu atât mai puțin să meargă în orașele mici sau îndepărtate. Totuși sunt foarte multe muzee interesante în țară și este posibil ca ele să oferă niște locuri de muncă. Dar dacă mă gândesc bine, nici la facultate lucrurile nu sunt prea luminoase pentru că ceea ce a fost cândva Catedra de Istoria artei s-a subțiat destul de mult în ultima vreme.

- Cred că această lipsă de interes pe care o au tinerii pornind de la locurile de muncă și a veniturilor ce le implică, cât și de la perspectiva pe care o au după terminarea studiilor, se întâmplă pentru că societatea nu mai înțelege rolul cercetătorului.

- Da, pentru că nu prea mai înțelege rolul culturii înalte și înțelege eventual rolul unei culturi de masă, mărunte, accesibilă din prima – nu trebuie să te mai pună să mai citești o carte, adică să te îndemne să citești o carte de cercetare care este altceva decât, eu știu... nici măcar romane polițiste cred că nu prea se mai citesc!

- Totuși cum am putea să influențăm în bine acest lucru? Dacă ar fi să transmiteți un gând celor care pot să decidă și cum am putea să-i motivăm să revină la bunul înțeles al rolului culturii?

- Eu aș încerca să spun că în facultate de fapt, unui tânăr care a ales să facă istoria artei dintr-un nu știu ce motiv, probabil că are o motivație, să-i cultiv acest interes și această pasiune în școală și efectiv să fac din el un pasionat de istoria artei. Dacă ai o pasiune pentru ceva încerci cumva să-ți găsești drumul în acel domeniu. Pentru că nu aș spune chiar că nu există posibilități să-ți găsești un drum. N-aș zice nici „cercetarea e la pământ, restaurarea nu știu unde este..!”. La urma urmelor poți să activezi și în cadrul firmelor care au nevoie de un consultant artistic. Se simte de exemplu atunci când cineva face grafică pe calculator că are o educație estetică sau nu are. Adică poate să aibă o manualitate desăvârșită, poate să aibă idei bune dar să nu ajungă la înălțimea estetică cerută de anumite produse, cel puțin. Eu de exemplu aș dubla pe cel care face foto-video, de exemplu, cu un istoric de artă.

- Atunci când ai în spate ceva consolidat te ajută până la urmă în orice faci. Eu mă întrebam cum putem să îi menținem pe tineri în domeniu? Ce sfat le-am putea da? Dar probabil cel mai bun sfat, pentru că în fiecare etapă de dezvoltare a unei societăți sunt tot felul de provocări, cred că ar fi căutarea celor ale domeniului și cumva să ne adaptăm.

- Cumva să canalizezi interesul unora care la început poate să fie destul de scăzut și să fie de genul „mi-ar plăcea să...”. Acest „mi-ar plăcea să...” să devină „îmi place, deja!” și pe urmă „îmi place foarte mult; vreau să fac asta; încerc să fac asta”.

- Dumneavoastră, în cadrul Universității de Artă „George Enescu” din Iași, coordonați teze de doctorat. Știu că aveți mulți doctoranzi acolo și lucrările rezultate sunt foarte bune. Poate i-ar ajuta și pe alții să audă câteva lucruri despre tinerii a căror activitate de cercetare o supravegheați îndeaproape.

- La Iași nu a existat o Școală Doctorală până în 2007. În 2007 s-au decis să facă o școală doctorală și eu am fost invitată să suplinesc lipsa lor de istorici de artă. Surprinzător, dar totuși Iașul nu are nici acum foarte mulți istorici de artă, atunci nu prea avea deloc. Acolo efectiv am întâlnit oameni pasionați, oameni din universitate care erau asistenți sau preparatori sau ajunseseră chiar lectori, dar nu aveau doctoratul. Și din afara universității am întâlnit – din învățământul liceal sau, spre exemplu, am avut patru preoți care și-au dat doctoratul cu mine și alături de care am lucrat foarte mult. Cel mai harnic dintre ei, să zicem așa, și care a rămas activ în problemele acestea artistice este părintele Gabriel Herea de la Pătrăuți care pe de o parte păstorește o biserică înscrisă în Lista Patrimoniului Mondial, dar pe de altă parte, are tot felul de interese care merg către problemele actuale ale artei medievale.

Mai există doi foști doctoranzi Adrian și Andreea Stoleriu. El este acum decan la Facultatea de Arte Vizuale și Design (UAGE) din Iași, care are trei facultăți, și a făcut o teză despre sacru, iar soția sa a realizat o teză de doctorat pe artă medievală. Fiecare și-a publicat teza.

Mai există o doctorandă care și-a publicat teza care s-a ocupat de arta antică și a făcut o teză legată de arta antică târzie de pe teritoriul României, foarte apreciată de arheologi, care nu s-au gândit să-și facă asemenea lucrări și care nu este numai descriptivă, ci și bogată în informații. Teza aparține Ioanei Olaru.

O amintesc și pe Oana Nicuță, căsătorită Nae, care a făcut o teză legată de problemele luminii și legătura cu teologia luminii. Unul dintre preoți care are și studii în Grecia se preocupă de problema icoanelor noi. Mai sunt studenți care vin dinspre teologie, fără să fie preoți, dar care se preocupă tot de acest domeniu al artei religioase.

O teză de doctorat, cumva ieșită din comun, este despre Brâncuși. Doamna Doina Frumușelu de la Târgu Jiu, care era la al doilea doctorat, a dorit să realizeze această cercetare pasionată fiind de ani de zile de arta și personalitatea marelui sculptor român având enorm de multe cunoștințe despre Brâncuși. Fiind de fapt chimistă a participat la restaurarea Coloanei infinitului. A realizat o teză extrem de voluminoasă legată de bibliografia lui Brâncuși și a adunat cam tot ce s-a scris și s-a publicat despre el în țară și străinătate, ceea ce se află în marile biblioteci, cataloage ș.a. Aceasta a fost o teză mai aparte să spunem, pe care am condus-o eu.

Mai există tot un al doilea doctorat al unuia dintre profesorii din universitate, care avea deja un doctorat în estetică și a vrut un doctorat în arte vizuale. Profesorul Valentin Sava a realizat o teză despre patrimoniul Muzeului de Artă din Iași, tema fiind „scena de gen” și pe care de asemenea și-a publicat-o.

Mai sunt teze publicate și ale altor colegi, cum este teza Magdalenei Drobotă publicată de editura asociației noastre, ACS – o teză bine apreciată, legată de picturi murale extrase în decursul timpului în România.

Dacă mă mai gândesc la lucruri care nu sunt neapărat publicate mai sunt însă teze valoroase, sunt teze care de exemplu au primit calificativul maxim acordat de către Comisia de doctorat și acceptat de către Comisia Ministerială, ceea ce bineînțeles, pentru facultate, pentru respectivii doctoranzi și evident pentru profesorul coordonator reprezintă prilejuri de satisfacții.

Georgiana Zahariea a avut o teză interesantă legată de picturile de la Mănăstirea Sucevița din pronaos și din exonartex. Teza nu este publicată, dar de asemenea este o teză foarte valoroasă care pune în relație atât picturile de la Sucevița, din această zonă a bisericii, cu ansamblurile murale precedente din Moldova.

- Anul 2020 este un an special pentru toți.

- Ne-a dat peste cap întreaga viață!

- Exact. Într-o măsură mai mare sau mai mică viața tuturora s-a reconfigurat și în continuare se reașază.

- Sigur că da. Pentru că a fost cu totul neobișnuit și cu totul absolut obiectiv, adică nu e vina nimănui, nu poți să spui că e cineva direct vinovat de ce s-a întâmplat sau ce se întâmplă încă.

- Impactul pe care îl are asupra oamenilor îl simțim cu toții prin ceea ce trăim. Ce impact considerați că are această etapă specială în ceea ce privește conservarea patrimoniului/? Are de suferit/are de câștigat? Poate că unii se gândesc că oamenii au stat în izolare și monumentele nu au avut drept cauză factorul antropic care le poate deteriora în anumite situații, dar pe de altă parte...

- Pe de altă parte s-a pierdut undeva un timp. Este de sperat că restauratorii nu le-au abandonat total. Era un timp în care măcar să se gândească la restaurare pentru că fiecare mă gândesc că are un dosar de imagini pe care poți să reflectezi și mai târziu, adică să revii la niște lucruri. Eventual poți să scrii ceva, eu aș îndemna restauratorii să scrie și să scrie tot mai mult. Eu am avut totdeauna ideea, de când am această relație bună cu restauratorii, că nu numai că sunt primii care văd lucruri, ci sunt uneori și singurii care le-au văzut și în momentul acela dacă ar scrie exact ce-au văzut ar fi minunat. Sigur că pentru un număr mic de cititori, recunosc, dar în orice caz pentru domeniu, pentru monumente în sine, ar fi foarte important să știi ce s-a făcut acolo, ce-au găsit acolo.

Uneori, așa cum bine știm, există diverse metode de prezentare estetică să zicem așa, mai mult sau mai puțin științifică sau corectă. Dar există de fapt și multe intervenții care nu sunt de dorit, dar care acoperă o mulțime de lucruri pe care restauratorul le-a găsit și despre care nu se mai știe nimic devreme ce opțiunea restauratorului sau a beneficiarului este cumva de a acoperi lucrurile. Ori, dacă observațiile unui restaurator ar putea să fie consemnate undeva și făcute într-un fel publice... „Caietele restaurării” ar putea să fie de fapt o foarte bună platformă pentru a păstra memoria acestor restaurări.

- În ceea ce-i privește pe restauratori, din câte știu, sau din cât am reușit să păstrez legătura cu ei în această perioadă, mulți și-au ținut șantierele deschise sau au lucrat în atelierele de acasă în măsura în care acest lucru a fost posibil. Ori au lucrat la punerea la punct a unor documentații și arhive personale. Eu mă gândesc acum la patrimoniu prin prisma publicului larg, adică pe fondul temerii de a nu ne contamina cu virusul Covid 19 există tendința de a cere să fie dezinfectate toate suprafețele, de a încerca un maxim de mediu sterilizat. Ni se spune constant dezinfectați suprafețele cu clor, cu alcool ș.a.m.d.

- Ceea ce nu putem face cu pictura murală sau alte componente artistice – de acord!

- Exact. Care este impactul din acest punct de vedere? Considerați că este un pericol?

- Poate să fie un pericol în măsura în care, știu eu..., măsurile acestea de prudență care implică igienizarea nu sunt gândite pentru fiecare suprafață în parte. Este necesar ca aceste măsuri de igienizare să nu afecteze obiectul ca atare. Sigur că pentru restauratori nu ai zice că nu se poate respecta o anume distanțare pe timpul activității. Există șantiere care nu s-au închis fiind legate de termene foarte stricte.

Sigur problema nu se pune pentru cei care lucrează, ci pentru cei care vizitează. Pentru moment vizitarea monumentelor este imposibilă. Dacă de-abia de două zile s-au reluat niște slujbe religioase în biserici, accesul vizitatorilor s-ar putea să nu fie permis. Și atunci sunt privați de această bucurie de a vedea lucrurile deja restaurate sau care ar putea să fie restaurate. Dar, mă rog... este de sperat că această pandemie va trece și că urmările ei nu vor fi foarte grave și nu vor impieta asupra plăcerii de a vedea monumentul!

- Aș mai avea o mică întrebare și aștept de la dumneavoastră un răspuns foarte scurt: dacă ar fi să o luați de la capăt ați face-o – în aceeași meserie, același domeniu?

- Da!

- Foarte rapid și ferm răspunsul. Deci e clar!

Vă mulțumim frumos pentru interviu dar mai ales pentru tot ce faceți în domeniu!

Tereza Sinigalia, Doctor în Istoria Artelor
* Premiul „G. Oprescu” al Academiei Române pentru lucrarea ”Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească. Sec. XIV – XVIII”, 2000; Marele Premiu al Ministerului Culturii şi Cultelor pentru anul 2000 (Ex aequo cu Oliviu Boldura şi Voica Maria Puşcaşu) pentru Proiectul Internaţional „Conservarea şi restaurarea Mănăstirii Probota”.
* Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor, 2004
* „Profesor Emerit” – Universitatea Națională deArte ”G. Enescu”, Iași 2018
* „Doctor Honoris Causa" – Titlu oferit de Universitatea Națională deArte „G. Enescu” din Iași în octombrie 2020

Membru de onoare al Art Conservation Support încă din 2010, coleg și prieten drag al echipei ACS, doamna Tereza Sinigalia are încă multe de spus în ceea ce privește studiul de istoria artei în România.

Caietele restaurării 2020, pp. 293-311